Category: Terorizată de muză


Nightmare (I)


-Poate chemăm un taxi?
-Nu-ţi fă griji, ajung şi pe jos.. Nu am mult.
-Eşti sigură?
-Da! nu e pentru prima dată când vin noaptea de la tine la mine. E okay. :)
-Ai grijă..

Copii fac greşeli. Cred că-s mari deja. Sunt prea încrezuţi în propriile puteri.
Ea e copil. A făcut o greşeală. Crede că-i mare deja. Şi e prea încrezută în propriile puteri.
A ales să meargă prin ograda spitalului. E mai scurt drumul şi ajunge direct în spatele casei unde trăieşte. Dacă înconjoară, pierde mai mult timp şi are amintiri neplăcute cu acel drum.
De la început, cum intrase în ograda spitalului, i se păru vesel. Felinarele cu lumini portocalii conturau pe asfalt umbre haioase. Asculta muzică în căşti şi dansa nebun cu umbra. Nu era deloc straşnic.. Din contra, ar fi vrut să iasă zilnic noaptea afară. E mai frumoasă şi liniştită. Poate fi unica scânteie de viaţă.. şi să ardă până la răsărit.. ziua să se stingă.. ca odată cu apusul să se aprindă şi iar să lumineze un tărâm mort temporar.
Visele au ameţit-o. Auzi prin ritm nebun nişte sunete străine piesei pe care o asculta. Nici nu observase acei 2 câini din spate. Nici acei 4 care se apropiau din dreapta. Şi nici restul care erau pregătiţi să-i sară în faţă. Înţelese doar când au înconjurat-o. Nu mai era o aşchie veselă ce se juca cu lumini de felinare. A revenit pe pământ, o fetiţă mică înconjurată de maidanezi care-şi apără pămâtul. Şi ea era intrusa.
A vrut să fugă. Încercă să-şi facă loc printre 2 câini mai mici. Simţi colţii unuia în piciorul stâng şi a strigat. Ţipătul i l-a înăbuşit o durere nebună în umăr, braţ, picior.
***

-E fată, aprox. 15 ani, 165cm, brunetă.
-De-ar fi fost mai aproape de clădire ar fi observat-o paznicul şi.. poate scăpa.
-Sărmana..

Advertisements

îngheaţă


Stai şi îngheaţă. Îngheaţă de frig. Îngheaţă şi tremură de durere. Să-ţi degereze degetele şi să-ţi sângereze.. scriind acest post. Chiar dacă după geam e cald. Chiar dacă ieri îţi era bine. Îngheaţă şi rămâi aşa. Ia o oglindă şi priveşte-ţi ochii de gheaţă.. să îngheţe oglinda şi oglindirea ta în ea. Şi dacă vei plânge, lacrima tot să-ţi îngheţe. Să se desprindă de obraz şi să se sfărâme de podea. De podeaua îngheţată. Îngheaţă, te rog.. îngheaţă. Oamenii îngheţaţi devin inerţi şi nu simt. Îngheaţă..


-Vladuţa, ce-i asta???
-Nimic. Mă joc. Te deranjează? Dacă vrei, pot înceta…
-Nu! E frumos, continuă!
-Nu pot. Mă priveşti. Întoarce-te, ţi-a scris cineva în skype.
-Continuă să ..ă, la sigur nu cânţi… să..
-Să dansez cu strunele. :)
-Da..

Strune. Strune perfect acordate. Strune care plâng. Strune care plâng de fericire. Plâng de fericirea dansului cu nişte degete subţiri şi reci.  Nişte degete prea micuţe şi copilăreşti, cu unghii de copil, dar frumoase, nişte degete atât de albe încât ţi  se pare că-s străvăzii. Sunt străvezii şi se văd strunele. Strunele care plâng.

Degetele de copil se plimbă agale de-a lungul strunelor şi crează. Crează ceva straniu şi fără ritm, dar frumos. Crează un miraj auditiv. Un spic de note strânse şi împletite în subconştient. Un spic ce vrăjeşte. Te impune să te opreşti şi să asculţi. Să asculţi şi să devii pradă mirajului. Să cazi într-o prăpastie a euforiei şi să devii o parte a iluziei. Ca în vis..

Vântul


Când cineva îmi adresează întrebarea: “Eşti într-o relaţie cu cineva?” răspund: “Da, cu Vântul”. Lumea râde.. ei nu înţeleg )
Ei nu înţeleg că eu te iubesc. Pentru că tu eşti acela care porneşte valurile, tu mişti norii, tu manevrezi picăturile de ploaie, tu eşti dirijorul lanurilor de grâu. Eşti pentru mine ca Luceafărul pentru Cătălina. Deschid fereastra şi inspir adânc. o parte din tine pătrunde în mine. Îmi aduci mereu ca dar mirosul de prospeţime, îmi şuieri serenade prin rama ferestrei, ordoni crengilor să-mi bată ritmic în geam, îmi faci dezordine în gânduri şi-mi place să te ascult.
Însă îţi şi iert multe:
Îţi iert că atunci când îmi săruţi buzele, ele crapă.
Îţi iert că atunci când mă ţii de mână, ea mă ustură şi îngheaţă.
Îţi iert că atunci când mă îmbrăţişezi, mi se face frig.
Îţi iert că atunci când te joci cu părul meu, el se ciufuleşte.
Îţi iert că atunci când îmi şopteşti vorbe dulci la ureche, ea roşeşte.

Îţi iert că-mi faci trupul să sufere… pentru că în clipele petrecute alături de tine, sufletul  meu regenerează…

Fericire (part II)


***încep cu o mică introducere din postul precedent:“Unica cale către universul meu era introducerea indirectă a Fericirei. Adică, îi veni prin capul ei imaginar să intre în alt om şi prin sărut să treacă de zidul Fricii.”

A pătruns în interiorul câtorva muritori care n-au fost în stare să dărâme zidul. Era prea puternic pentru ei. A încercat să-i vrăjească, să-i facă nebuni, sălbatici, rrrăi şi încăpăţinaţi pentru a izbuti să zdrrobească şi să distrrugă Frica. Însă aceasta fu mai puternică. Frica le zdrrobi lor inimile şi-i lăsă să zacă îndureraţi la pământ. Fericirea slăbi iar.. Fu nevoită să se retragă iar pe nouraş.
Avu nevoie de muult timp pentru a-şi da seama de ceva evident. Frica nu poate fi distrusă cu Violenţa.. La interacţiune cu aceasta, Frica creşte şi zidul devine mai puternic. Frica se dizolvă în soluţia de Gingăşie+Naivitate+Copilărie.  Fericirea iar simţi un impuls de bucurie şi-şi redădu drumu  jos, în Lumea Muritorilor. De asta dată nu veni la mine, ci plecase în căutarea muritorului perfect. În căutarea unui muritor care corespunde standardelorei: gingaş, naiv şi copilăros. Fu greu, însă-l găsi. Şi el avea un zid al Fricii, însă poate că era mai slab decât al meu sau Fericirea a făcut ceva ca să reuşeacă să pătrundă (Ea nu-mi povesti despre acest moment, acum însă-i prea târziu să o întreb). A intrat în el. L-a vrăjit. Şi el a topit zidul Fricii. I-a dat drumul Fericirei în interiorul meu prin intermediul sărutului.
Fericirea nimeri într-o beznă totală. Ştia precis că drumul pe care l-a făcu, duce în suflet. Şi nu pricepea dacă era posibil ca sufletul unui copil să fie atât de sumbru. Decise să facă puţină lumină. Lumina-i curge prin vene, de aceea îşi deschise una pentru a mă lumina un pic. Odată cu Luminarea am simţit o zguduire. M-a speriat Fericirea. Instinctiv, am zmuls-o din mine şi am aruncat-o. Ea rămase uluită. Cum se poate aşa ceva? Ea să-mi facă bine şi eu să o alung? Fericirea se înFuriă. A reintrat în acel Muritor şi repătrunse în mine. De astă dată forţat. În suflet se prinse bine de ceva (nu văzu ce, pentru că era întuneric) şi ţipă la mine:“Îţi vreau binele! eşti unica ce am. Şi eşti muritoare. Ai viaţa limitată pentru ca să faci Prostii şi să fii neFericită. Dragă, scumpă fiinţă pământească, trăieşte-ţi Frumos viaţa! Te rog, nu mă distruge! Dă-mi voie să-ţi fac existenţa un Vis”…
Nu am ascultat-o. Era ceva nou şi înFricoşător pentru mine. Am alungat-o. Iar. Am zmuls-o din interiorul meu cu tot cu chestia de care se apucase. A fost nevoită să plece. Plecă. În mână avea un Dop. Era Dopul care ţinea sub presiune toate Grijile, Sentimentele, Amintirile, Emoţiile şi Lacrimile. Acestea au explodat. Au făcut o scurtă lumină în suflet. Ca un foc de artificiu: un foc frumos şi scurt după care apare o beznă de fum. Bezna mai este şi acum..
Dacă vedeţi cumva Fericirea mea, fugind prin nouraşi ziceţi-i să se întoarcă. Zidul era distrus pentru totdeauna. E liberă intrarea în Universul meu. Sau.. cum să o vedeţi dacă sunteţi şi voi Muritori, ca şi mine. Pentru noi e invizibilă… Fericire, mi-e dor… sau măcar, întoarce-mi Dopul. Nu pot fără el. Ce priveşte Muritorul care putu să-mi distrugă zidul Fricii, mă bucur că atunci când Fericirea era în interiorul meu, eram anume alături de tine…

*** inspirat dintr-o filă din anume acea filă a”trecutului” ***
<3

Fericire (part I)


“Cât de laş poţi fi când fericirea neaşteptată dă peste tine ca un camion în viteză apărut de după o cotitură şi tu, instinctiv, sari în lături ca să te salvezi”. (N.Dabija)

Vlada zice că Se zice că fericirea este trimisă pe pământ ca dar pentru muritori. Ca un anestezic pentru bolnav. Ca o bucată de carne pentru un flămând. Este trimisă pe pământ pentru a colora cât de cât viaţa scurtă a omului. Fericirea se naşte sus. Apare la interacţiunea luminii pure a Soarelui cu mireasma prospeţimii adusă de vânt de pe pământ. Este invizibilă. Este invizibilă doar pentru muritori. Este invizibilă pentru fiinţele care au cea mai mare nevoie de ea. Fericirea nu-i veşnică. Fericirea e solubilă în Frică. Fericirea dacă este învăluită de Frică, dispare! Fericirea e vie, are cuget, inimă, suflet, citeşte gândurile muritorilor şi iubeşte. Fericirea i se dăruieşte complet muritorului pe care-l iubeşte.
Fericirea m-a iubit.
Deodată după crearea ei, căzu sub formă de ploaie în Lumea Muritorilor în cautarea dragostei şi destinului. Nu i-a luat mult să mă vadă. În clipa în care mă zărise, a decis să mi se dăruiască complet. Să fiu eu oxigenul ei. Să fiu eu pâinea ei. Să fiu eu unica grijă. Şi ea să fie călăuza mea.
Mă alese din sute de oameni. Mă observase pentru că nu mă vedeam. Eram înconjurată de un zid înalt de frică. Zidul era invizibil pentru muritori. Fericirea se bucură că mă găsise. Văzu în ochii mei negri oglindirea luminii Soarelui. Simţi o căldură care dădu buzna în inima ei imaginară. Înţelese că acolo era locul ei, în ochii mei. Îşi făcu vânt şi se repezi în interiorul meu. Era nerăbdătoare, a vrut să năvălească şi să mă facă fericită. Vru să mă vadă fericită pentru că mă iubea. Eu însă, nu i-am permis s-o facă. Se izbi de zidul meu şi căzu. Slăbi din puteri, dar nu se dădu bătută. Încercă s-o facă din nou.. şi din nou.. şi din nou… nu-i ieşi.
A decis să mă urmărească. A făcut-o pentru ca să înţeleagă de ce mi-e frică. Ca să găsească antidot şi să risipească zidul. Mă privi ceva timp de pe un nouraş. Aflase repede răspunsul la întrebarea care o măcina. Înţelese că îmi era frică de Ea, de Fericire. Îmi era frică pentru că nu o cunoscusem cu adevărat niciodată. Unica cale către universul meu era introducerea indirectă a Fericirei. Adică, îi veni prin capul ei imaginar să intre în alt om şi prin sărut să treacă de zidul Fricii.


În sfârşit primăvara care-mi place mie. Plouă! Şi-i destul de cald.. Cel puţin fix cu un an în urmă era mai frig. Am stins tot ce face gălăgie prin acasă şi ascult. Ascult liniştea şi ploaia. Îmi place sunetul izbirii picăturilor dulci de ploaie de sticla ferestrei. Îmi place cum acestea, cu viteză mare, cad şi se fărâmă în picături mai micuţe.. care se preling însângerate pe toată fereastra. Vreau să fiu o picătură de ploaie. Vreau să fiu la fel de pură, transparentă şi caldă dar care în acelaşi timp, răcoreşte. Vreau să zbor ca o cometă spre pământ.. să mă izbesc de o fereastră rece şi lunecoasă şi să mă preling. Să mă preling duios.. în jos şi să mă dizolv cimitirul de picături.. pe care voi, muritori de rând, îl numiţi băltoacă.

Ador ploaia şi vreau vara. O vreau pentru că îmi plac ploile de vară. Ploi scurte cu stropi măşcaţi şi reci care provoacă fiori pe tot corpul. Stropi care se preling pe faţă, gât, sâni, mâni, păr, şolduri, picoare. Stropi care-mi dezmeardă obrăjorii la fel cum i-ar dezmerda lacrimile străine.

Acolo


deobicei îşi bate joc de mine muza.


N-am ţinut pensula în mână de câteva secole.. Am desenat în creion şi pix.. de vopsea uitând de ceva vreme.. poate din cauza altor griji sau probleme.. de ce mint??..da, da, da—din cauza internetului =__=
Acum, de nevoie desenez… cât de proastă am fost când alegeam să stau pe internet în loc să deseneez ceva.. SĂ CREEZ! ceva colorat şi vesel… sau ceva sumbru şi întunecat.. ceva ce să-mi reprezinte starea. La moment am dat de o piesă(o las mai jos).. îmi place, o ascult şi creez verdele pe planşetă!..

p.s.—da, încă tristă..


2 pinguini. Se ţineau de aripioare şi mergeau.
El: vrei să pluteşti pe bucata mea de gheaţă?
Ea: ai bucata ta proprie de gheaţă?! ..sau e a părinţilor?
El: nu, nu e a părinţilor, e a mea.
Ea: de unde ai o bucată de gheaţă?
El: am rupt-o de la un iceberg.. dar nu spune la nimeni! ..vor vrea şi ei să-şi rupă!
Ea: bine :)
El: promiţi?!
Ea: promit!
El: bine :)
2 pinguini. Se ţineau de aripioare şi şi mergeau.Mergeau spre mal. Trebuiau să plutească pe o bucată de gheaţă.
Ea: care a ta? Adică.. unde e bucata ta de gheaţă?
El: nu o văd…
Ea: poate ai lăsat-o în altă parte?
El: nu. Era chiar aici!
Ea: păi.. nu mai e.El: dar.. dar.. ţi-am promis că te las să pluteşti pe bucata mea de gheaţă.. şi ea a dispărut!
Ea: mm.. hai să ne dăm pe derdeluş atunci! E la fel de vesel!
El: şi cum rămâne cu plutitul pe o bucată de gheaţă?
Ea: altă dată. Hai la derdeluş!
El: hai…

Cât de naivi sunt pinguin

ii.. nici nu i-a trecut prin cap că pinguinul fată e un agent secret al urşilor polari, care i-a sustras atenţia celuilalt  pinguin cât un alt pinguin agent secret a furat bucata de gheaţă şi a vândut-o urşilor pentru peşte… pinguinul fată, când va fi anunţată că bucata de gheaţă a fost vândută îi va zdrobi inima celuilat pinguin şi va pleca după doza ei de peşte.
dar pânăcând.. 2 pinuini. Se ţin de mâini şi merg spre derdeluş

***da, mi-am amintit că am şi eu blog… sper să scriu mai des.. :*

Mi-am pierdut fantoma


A fost odată o fetiţă. Era mică şi nu-şi asculta mămica. Mama-i zicea să se culce fix la 9. Fetiţa însă, aştepta ca mămica ei să adoarmă şi se scula din pătuc. Călca desculţ pe podeaua rece şi se ascundea sub pat. Acolo închidea ochii şi număra până la 10 după care-i deschidea şi nimerea într-o altă lume unde o aştepta el. Era fantoma ei fidelă. O iubea. Şi-i cânta la pianul său negru şi lucios. Nu-i vorbea niciodată. Sau poate ea nu-l auzea… Fetiţei, des când îi era frig, privea în ochii şterşi ai fantomei şi i se făcea cald şi bine.. uneori prea cald. Îşi vizita des fantoma. aproape zilnic. şi era fericită :)
Într-o zi, după ce a numărat până la 10 şi a deschis ochii, nu a mai nimerit în acea lume. A încercat încă odată.. şi încă.. şi încă.. degeaba. I se făcuse dor de fantomă. Fetiţa-şi iubea fantoma. Şi plângea. În fiecare seară plângea. Îşi dorea fantoma înapoi! O părăsise. Sau i-o răpise vre-o oarecare altă fetiţă. Sau poate fetiţa se schimbă şi nu mai putea nimeri în lumea fantomelor.
Acum, fetiţa doarme noaptea şi visează. Îşi visează fantoma. Îşi visează fantoma şi plânge…

dacă mi-aţi văzut fantoma, spuneţi-i că o aştept noaptea. Ziceţi-i să închidă ochii şi să numere pân la 10. Când îi va deschide mă va vedea. Mă va vedea cu un creion şi o planşetă. Voi desena fluturaşi.. mulţi fluturaşi negri.. Flutaraşi care plâng.

Lithium..


Beau ceai.. e simplu.. verde.. cu iasomie.. nimic deosebit.
Beau ceai cu biscuiţi.. biscuiţi simpli.. cu susan.. nimic deosebit.
Port la moment o haină.. e simplă.. neagră.. nimic deosebit.
Ascult Nirvana.. ceva simplu ..Lithium ..nimic deosebit.
Aşa de plictisitor singură.. nu ai pe cine enerva cu glume prosteşti.. glume care-s fără sens şi râzi pentru că.. pentru că NU AU SENS! şi

 

e foarte plictisitor atunci când mândria nu-ţi permite să cedezi.. şi e nevoie de multă răbdare pentru a putea rezista..
Dar totuşi.. singurătatea are şi părţi bune.. ai mai mult timp pentru gândire.. ai când medita şi sentiza asupra tuturor faptelor şi greşelilor comise anterior. Începe să-mi placă din ce în ce mai mult tăcerea. E atât de plăcută. În unele cazuri e mult mai preţioasă decât vorbitul prostesc… dar uneori,.. poate fi atât de plictisitor şi chinuitor…
Ceaiul meu de iasomie.. numai e! a rămas cana goală.. dar caldă încă..
În aer miros dulce de susan……
Demult terminasem cu Nirvana.. lăsând piesa Lithium în urmă pe playlist’ul meu…
I’m so lonely. And that’s ok.
I shaved my head. And I’m not sad.
And just maybe. I’m to blame for all I’ve heard….
I’m not sure

http://www.youtube.com/watch?v=GvTTUAJaIAA

Toamnă în suflet


Cad frunzele. A venit adevărata toamnă. Una câte una, cad. Cad încet jos şi aterizează pe pământul umed. Copacii rămân goi,… le este rece aşa. Şi frunzelor, frunzelor tot le este rece jos. Mici picături de ploaie nimeresc pe frunze, lăsându-le murdare de noroi. Şi tu, păşeşti pe ele, le calci, le striveşti! Frunzele nu rezistă şi mor.

Îmi pierd speranţele. A venit adevărata tristeţe în sufletul meu. Una câte una, dispar. Dispar încet pe rând şi se scufundă în vidul tristeţei tensionate. Sufletu rămâne gol,… şi îi este rece aşa. Şi speranţelor, speranţelor tot le este rece în vid. Mici lacrimi sărate ajung speranţele, lăsându-le rănite şi însângerate. Şi tu, păşeşti pe ele, le calci, le striveşti! Speranţele nu rezistă şi mor.

Toţi însă ştim că după toamnă vine iarna, iar după iarnă, primăvara. Cât timp e primăvară, apar noi muguri care cresc apoi în funze noi, altele mai verzi şi mai tari.

Toţi însă ştim că după tristeţe vine nepăsarea, iar după nepăsare vine fericirea. Pe cât timp e fericire apar noi emoţii care cresc apoi în speranţe noi, altele mai profunde şi mai mari.

Frântură din soare


Mă ţin minte de când eram un Fluturaş…Da! Fluturaş! în viaţa trecută am fost un fluturaş! Zburam din floare în floare toată ziua şi culegeam boabe de prăfuleţ galben şi dulce în care-mi dezmierdam antenele. Nu prea comod pentru zbor, însă, nostim! Aveam şi frăţiori şi surioare ..emmm,..10 la număr! Ne jucam şi ne împăcam de mici. Când încă eram micuţi şi fără aripioarene întreceam pe trunchiul unui tei bătrân. Şi cine ajungea primul până în vârf avea dreptul să aleagă cea mai mare şi verde frunză din copac. A fost vesel! Îmi amintesc şi cum mama ne învăţa să facem coconul, şi noi nu ascultam ne gâdileam cu mustăceoarele şi chicoteam. Mama ne vedea dar tăcea. Când am ajuns la „ziua cea mare”, când trebuia să-mi fac coconul şi să mă sui în el am căzut de sus tare şi mi-am frânt un picioruş. Am stat cu picioruşul sângerat vreo câteva ore şi simţeam că deja Trebuie… a venit timpul! Aşa că mama m-a pus atent în cocon şi am adormit instantaneu. Nu şin minte ce a fost, cum a fost şi cât timp a durat.. nu ştiu măcar ce s-a înâmplat cu mine, doar îmi aminesc o durere bruscă, iute şi ascuţită după care am văzut o lumină puternică şi am simţit că gata! A venit timpul. am deschis larg aripioarele şi m-am lăsat în voia vântului. Soarele îmi alină durerea,.. sau poate din cauza fericirii că gata! Nu am mai simţit nimic. Am deschis ochii pentru prima dată larg şi când văzusem cât de sus am ajuns mi s-a făcut frică… am intrat în panică eram gata să acopăr ochii cu aripioarele! Noroc de frăţiorii mei care m-au observat şi m-au luat cu ei. Cu timpul m-am deprins cu viaţa de Fluturaş, mi-a plăcut foarte mult! La un moment dat când îmi curăţeam antenele şi picioruşele de polen în rouă, văzusem o lumină. Nu era una simplă, era..,era…alta! Soarele, la care m-am uitat toată viaţa deja se stinse şi în locul lui, apăruseră mii de picături strălucitoare de rouă pe cer. Şi totuşi nu puteam scoate din minte acea lumină misterioasă. Era o frântură din soare pe un fir lung de iarbă, o iarbă groasă şi neagră şi frântura de soare era în ceva transparent învelită.. poate pentru ca să nu se prelingă, sau, sau să nu fugă! Era aşa de luminoasă şi de miraculoasă câteva minute întregi doar la ea m-am gândit nici nu m-a mutat din loc noutatea despre moartea fratelui mai mare nici stropul de apă care s-a prelins peste frunza pe care stăteam. Mă gândeam doar la acea lumină misterioasă! O doaream şi, la un moment dat, şi ea a mi-a făcut semn! A început a mă cheme! Lumina şi mai tare. Am decis să nu stau şi să mă apropii. Şi dacă frântura din soare e pentru mine! Şi dacă stăpânul soarelui o ţine pentru mine! O doream! Acum! Lăsat-am frunza jos şi am început să sbor spre ea. Cu cât mă apropiam mai tare cu atât mai mult o doream. A început să mi se facă cald şi să mă sufoc..credeam că de emoţii. Eram aproape! Încă puţin şi… o am!ochii îmi erau ţintiţi asupra frâturii, gândul urmărea ritmul în care lumina..la un moment dat aripile au început sp mă doară rău dar o doream! Aşa că continuma să zbor! Încă un efort şi gata! Aici! La ea! La fericire! La frântura mea din soare!
Şi uite că e a mea!
Şi uite că sunt aici!
Şi uite că a rămas doar să o iau şi gata! E a mea!
Doar a mea….
ÎNTUNERIC
Unde mi-i lumina! Cine mi-a furat frâtura mea din soare! De ce nu e a mea? Şi… unde sunt?!!! M-am afundat într-un gol imens.. NIMIC! doar eu… şi fără aripiare.. fără picioruşe… fără nimic! Doar sufletul care pluteşte în vid…
FRÂTURA MEA DIN SOARE! Am pierdut-o! Cum pot fi aşa laşă! Mi-am pierdut fericirea! ….
WTF!…ce-i acolo? E.. e.. e.. E EA! e fericirea mea! Am reuşit s-o iau cu mine! Am reuşit! Acum trebuie doar să o apuc! Să ajung la ea şi să o iau! Să o iau fiindcă e a mea! Şi pentru că o vreau!…
Frântura mea din soare!
Doar a mea!
A MEA!


:)
Îmi place să pasc oiţe.

De ce?

Fiindcă-s pufoase, albe şi drăgălaşe.

Azi dimineaţă, ca de obicei m-am pornit cu stâna mea la păscut.

Pe când dormeam în iarba moale şi răcoroasă…o oiţă mi-a fugit!

Deodată nu am observat….doar erau aşa de multe, însă când a ajuns rândul numărătorii, am observat că cea mai mică şi cu cea mai bună blană lipseşte.

Speriată mi-am lăsat stâna pe pajişte şi am început s-o caut.

Des oiţele mele fugeau, dar niciodată nu mi-a ocupat atâta timp să le găsesc ca de astă dată.

Parcă s-a prăvălit undeva adânc sau a fost răpită şi ascunsă într-atât de bine că mi-se părea că nu o voi găsi niciodată.

Am căutat-o mai întâi prin Târgul Frumos.

NU ERA!

Am umblat tot Piatra Neamţului şi nimeni nici nu auzise şi nici nu-mi văzuse oiţa.

Am cutreierat sătucele de prin apropiere. Ce frumuseţe! Sute de căsuţe mici din lemn încrustatate cu ornamente tradiţionale româneşti. Garduri din brad cu plante căţărătoare pe ele. Oameni paşnici şi zâmbitori. Dar totuşi, nici acei oameni drăguţi nu ştiau nimic despre oiţa mea. Îmi era dor de ea! Când mergeam pe o potecă ce urma să mă ducă direct în munţi, mi-am amintit cum eu de jos din iarbă îmi păşteam oiţele care culegeau floricele cerului şi uneori uitând de mine, se porneau mai departe.

Eram nevoită să fug din urma lor ca să le pot apăra la un moment dat, dacă vor avea nevoie de mine. Şi numai ea, această oiţă nu se mişca din loc până eu nu mă trezeam. Apoi se scula şi ea de pe pătura ei albastră şi pornea cu mine spre surorile ei.

Îmi lipsea mult…

Când am ajuns în munţi am început cu poalele acestora până sus-sus. Nu era! Nu-mi venea să cred că am pirdut-o. Ea avea încredere în mine şi ştia că nu o voi lăsa niciodată singură. Atunci ştiam precis că îi e frică şi s-a ghemuit undeva şi mă asteaptă. Am ridicat pentru moment capul ca să văd ce face restul stânei…dacă totul acolo sus e în regulă. Şi…ca să vezi, mi-am zărit oiţa! Se juca pe un munte! Îl cobora spre un lac…precis vroia să se bălăcească în el fiindcă era o căldură nemaipomenită. Am vrut s-o strig ca să mergem la restul oiţelelor. Însă când am văzut cât e de fericită, am decis să n-o fac. Avea totul! iarbă, brazi, floricele, păsărele, fluturaşi, urşi, lupi, căprioare,…Iarna, multă zăpadă,…Vara, soare! Se simţea bine acolo, în sânul munţilor şi nu lângă mine şi stâna mea de pe cer. Am stat câteva clipe şi m-am uitat la ea….cât era de fericită acolo,sus…

%d bloggers like this: