Trase draperiile să înăbuşe lumina din cabinet. Se aşeză intimidată. Ochii cercetau plictisitorul parchet şi încălţămintea-i prăfuită.
-Deci, îţi cauţi umbra? zise el cu indifenţă.
-N-a murit, doar sa pierdut..
Obrajii îi erau rumeni şi vibraţiile din glas trezeau o atmosferă de speranţă. chiar dacă nu-l privea, simţi că el râde.
-Azi dimineaţă era.. m-a urmărit până la staţie.. Când am coborât din autobuz.. ea.. ea..
-Ea nu mai era în spatele tău?! De-ai şti de câte ori pe zi aud aşa poveşti. Dragă, umbra ta e moartă! N-o mai ai! dar ştii.. şi eu nu mai am de mulţi ani umbră,.. ţin minte când şi eu abia mă mutasem în acest oraş şi aveam o slujb…
Cuvintele lui îşi pierdură orice interes pentru ea după cuvântul “moartă”. Se scurgeau în prăpastia durerei şi se înecau în lacrimi cu greu stăpânite. Focul obrajilor ardea cu necruţare iar imaginea parchetului se tulbură. Chiar dacă comisarul nu terminase încă “povestea vieţii lui” pe care o repetă fiecărui nenorocit care i se adresează cu “mi-am pierdut umbra”, ea se sculă şi se îndreptă spre ieşire. O opri pentru câteva clipe întrebarea adresată a 3-a oară a comisarului:
-De când eşti în oraş?
-De 5 luni..
Nu spuse la revedere. De ce să-l revadă? Ochii lui şi-au pierdut definitiv strălucirea.. şi culoarea. Şi ea mai are puţin.. Posibil câteva săptămâni.. sau zile. Ştia că lacrimile spală viaţa din ochi când umbra e moartă.. totuşi plângea. Nu, nu isteric. Mergea pe trotuarele înguste şi pustii atingând uşor cu umărul betonul pereţilor gri. Şi lacrimile curgeau şiroaie pe obrajii fierbinţi. Cărămiziul intens din privire explodă şi se prelingea în şiroaiele sărate. Mergând tăcută îşi amintea primele zile de când venise aici. Îşi amintea de cuvintele mătuşei aparent răutăcioase “De ce te muţi acolo? Ştii bine despre legendă! nu e mit. I s-a întâmplat cu adevărat unui vechi prieten de-al meu”. Credea că zice aşa ca să o convingă.. ca să rămână acasă, cu ea. “Şi dacă pleci, promite că ne vei vizita cât de des posibil..” îi  ceruse colega de liceu. Mai bine spus, îi ordonase. Şi ea încălcă ordinul. “Aceasta este odaia ta. De pe geam se vede fântâna centrală. Ai o privelişte minunată” îi spuse vecina cu ochii deja gri pe acele timpuri. De unde ştia ea de privelişte dacă-i murise umbra. “E adevărat că tu ai umbră? cum e cu ea? a mea s-a pierdut când eram uite atât de mic. Ştiu că se va întoarce! Auzi, poţi să o întrebi dacă nu ştie unde poate fi a mea? O voi căuta oriunde nu s-ar ascunde, promit să…” îi spuse un puşti într-o după amiază când citea pe o bancă din parc. L-a întrerupt mama lui făcându-i semn să se îndepărteze de mine.. sau de umbră. Acum îl înţelegea, o va căuta oriunde nu s-ar ascunde promite să.. să.. să nu devină gri.
Ce e o umbră? Cu 5 luni în urmă era doar o pată pe asfalt care o urmărea mereu. Acum, când nu o are, înţelege.
Umbra e golul care se formează la absorbţia luminii.. pentru ochi. Ea moare când ochii nu mai sunt capabili să soarbă din raze de soare.
Cămaşa care dimineaţa era de un alb imaculat acum e în drumuri cărămizii. Îi luase doar câteva ore ca să-şi spele culoarea ochilor. Acum e gri şi ea. Mai gri decât betonul gri.
Apune soarele, ar trebui să plece că va arde în lumina lunei. În Oraşul Fără Umbră nici ziua nu are umbră. Noaptea a murit.