Când erai mic, visai că zbori. Zilnic te culcai mai devreme ca să poţi cât mai repede posibil să pătrunzi în vis. Acolo aveai aripi mari, aurii cu pene lungi şi lucioase care aminteau mult aripile de înger. În fiecare noapte zburai până la lună şi de acolo îţi priveai casa. Era atât de micuţă. Observai doar sclipici de candelă din odaia ta. Iar ai uitat s-o stingi. De nevoie, ca să nu te certe mămica, te coborai jos, pe pământ ca să te trezeşti şi s-o stingi. Coborând lin spre pământ, spărgeai barierele dintre vis şi realitate şi cădeai în cearşafuri. Te sculai ameţit şi stângeai candela după care adormeai până nu răsărea soarele. Nu mai visai când candela era stinsă. Probabil candela şi visele tale aveau o oarecare legătură.. posibil era un oarecare portal spre aripioarele aurii.
Ani întregi visai că zbori… ai fost pe tărâmuri îndepărtate şi nemaivăzute.. doar în cărţi, la şcoală. Ai zburat până la cele mai îndepărtate stele. Aduceai pe aripi polen magic de la ele. Exista un singur loc unde nu ai fost-Soarele. Simţeai că nu ai voie acolo, că eşti intrus.. că poţi zbura oriunde ai vrea numai nu spre acea minge enormă de aur. Credeai că aripile tale sunt de acolo.. de pe Soare. Te chinuiai, însă nu-ţi permiteai să încalci această lege a visului.
Când prima dată ai adormit lângă mine şi candela ai lăsat-o aprinsă, am nimerit şi eu în visul tău. Tu aveai aripioarele tale, eu nu aveam. Şi ai decis să mă iai în braţe şi să-mi arăţi lumea ta. Să privim scipicii de candelă de pe lună, să adun în buclele mele polen de stele, să-mi arăţi tărâmurile din cărţi de sus, din cer… să visez şi eu ce visezi tu de o viaţă. Trecând deasupra insulelor japoneze, am observat Soarele. Mi-ai povestit că ai de acolo aripile. Am strigat emoţionată să zburăm acolo ca să-mi iau şi eu o pereche,ca să visăm împreună mereu. Mi-ai spus despre unica lege a visului.. dar nu am vrut să aud. Era vis.. aici totul e posibil şi permis. Mi te-ai încredinţat. Ţinându-mă strâns, ai pornit spre sfera imensă de aur. Cu cât ne apropiam mai mult, cu atât ţi se făcea mai greu şi dureros să zbori. Îmi spuneai că eşti obosit, însângerat că poţi să nu mai rezişti şi mă rugai să ne întoarcem. Eu însă-ţi orbeam realitatea visului cu aspiraţii dulci. Deja nu mai puteai de durere când ai observat că se topesc! Penele aurii se desprindeau şi deveneau lichide. Ai înţeles imediat că erau, de fapt, de ceară.. dar îţi doreai întratât de mult să zburăm împreună, încât credeai că vom putea ajunge acolo şi să ne luăm ambii aripi noi şi lucioase.
Mai rămăsese încă un pic până la sfera imensă când ai văzut că încep să lunec din braţele tale pentru că erau toate în ceară lichidă. Încercai din răsputeri să mă ţii dar… m-ai scăpat în jos.. în vid.. departe de sclipicii de candelă.
Ai căzut şi tu în clipa următoare.. pentru că ţi s-au topit complet aripile şi ai căzut după mine.
Te-ai trezit în cearşafuri reci şi m-ai văzut cum te privesc înfricoşată. Candela era spartă…
De atunci n-ai mai zburat în vise. De atunci n-am mai adormit lângă tine.
Mă simt vinovată că prin somn, când cădeam şi încercam să te apuc de braţ, ţi-am spart candela de pe noptieră.

***Pare rău. :[

Advertisements