Latest Entries »

să vizitezi.


E benefic să vizitezi infernul. E benefic să priveşti suflete uscate, suflete drogate, suflete pierdute… suflete groaznic de frumoase. E benefic să inhalezi fumul de inimi arse şi să asculţi cum plâng sufletele în unison cu strunele de chitară.

E dezavantajos să vizitezi paradisul. E dezavantajos pentru că înţelegi cât de benefic e să vizitezi infernul.

Advertisements

Să taci.


Să taci.

Să spui.

Nu,

Să taci.

Da, taci.

Căci tot ce spui e fals. E banal. E jalnic.

E umilitor să cerşeşti iubire punându-ţi la vânzare trupul. Să-l bagi pe vitrine de facebook ca nişte bucăţi de carne la măcelărie.

Să-ţi jertfeşti rămăşiţele de suflet pentru miraje. Să fii unul dintre miile de fluturi nocturni şi să arzi la lumina becului ca toţi fraţii tăi.

Să crezi că eşti specială. Să respingi pe cei cu adevărat speciali pentru tine.

Să minţi. O da, să minţi. Să te minţi chiar şi pe tine.

Şi.. să nu urăşti. Îndrăzneşti să nu urăşti tot ce te înconjoară pentru că nu-ţi pasă de tine.. de rămăşiţele tale de suflet.

Să taci.

şi eu să tac.

ai să fii


nu scriu pentru că am cui vorbi. Pierd obiceiul să mă plâng aici când e ceva în neregulă. Cam e timpul să cresc şi să-mi rezolv problemele odată. Cam e timpul să fac un pic curat în cap.
ce să fac cu tine.. blogule..
am un văr care mi-a spus că micile textuleţe “metaforice” se numesc tablete. Ai să fii ceva timp “Bloguşor cu tablete”.

Ceai sau Cafea


La prima vedere e ca şi o cafea perfectă, neagră, cu aromă puternică şi nebun de amară, cu aburi arzători care provoacă fiori când inspiri din cana care încă n-a reuşit să se încălzească. Recele pe palme se îmbină cu fierbintele inhalat şi provoacă fiori. Ţi-e fică să sorbi de la început. E desăvârşită. Poţi să-ţi perzi minţile dacă doar mirosul te sminteşte. Deja şi cana i-a cedat, arde în palme. Te doare.. şi tot n-o laşi din mâini. Neapărat peste fereastră plouă sau ninge şi tu stai aruncată pe canapeaua de piele a unei cafenele luxoase şi-l savurezi. Îl savurezi pe el, cel care la prima vedere e ca şi o cafea perfectă.
Din fericire.. doar la prima vedere e astfel.
Nu ia mult să descoperi că cu adevărat e o cană mare de ceai.. nu tare sofisticat de fructe  exotice sau mai ştiu eu ce.. e un earl grey şi e fără zahăr. L-ai pregătit ca să-ţi ţină companie cât lucrezi.. să ai motiv pentru a te rupe de la hârtii, calcule, grafice pentru o pauză. Scriind, simţi aburii lui calzi care-ţi învăluie obrajii şi nu te abţii, sorbi sălbatic o cantitate mare din cana de sticlă. E important să fie anume sticlă, să-i vezi cărămiziul care arde în tonuri aurii la lumina lampei de masă. Îţi continui lucrul cu hârtiile ca să te pomeneşti când deja ai finisat că ai uitat de restul ceaiului care a sperat câteva ore că-ţi vei aminti de el. E rece deja.  Ţi-e cald din cauza becului puternic şi ţi se pare că ceaiul răcit e unica scăpare. Din câteva înghiţituri mari goleşti cana de sticlă şi te simţi împlinită.

Mă bucur că nu eşti cafeaua scumpă pe care nu reuşesc niciodată să o termin.
Mă bucur că eşti cănuţa mea zilnică de ceai cu care sfârşesc şi încep o zi.

Oraşul Fără Umbră


Trase draperiile să înăbuşe lumina din cabinet. Se aşeză intimidată. Ochii cercetau plictisitorul parchet şi încălţămintea-i prăfuită.
-Deci, îţi cauţi umbra? zise el cu indifenţă.
-N-a murit, doar sa pierdut..
Obrajii îi erau rumeni şi vibraţiile din glas trezeau o atmosferă de speranţă. chiar dacă nu-l privea, simţi că el râde.
-Azi dimineaţă era.. m-a urmărit până la staţie.. Când am coborât din autobuz.. ea.. ea..
-Ea nu mai era în spatele tău?! De-ai şti de câte ori pe zi aud aşa poveşti. Dragă, umbra ta e moartă! N-o mai ai! dar ştii.. şi eu nu mai am de mulţi ani umbră,.. ţin minte când şi eu abia mă mutasem în acest oraş şi aveam o slujb…
Cuvintele lui îşi pierdură orice interes pentru ea după cuvântul “moartă”. Se scurgeau în prăpastia durerei şi se înecau în lacrimi cu greu stăpânite. Focul obrajilor ardea cu necruţare iar imaginea parchetului se tulbură. Chiar dacă comisarul nu terminase încă “povestea vieţii lui” pe care o repetă fiecărui nenorocit care i se adresează cu “mi-am pierdut umbra”, ea se sculă şi se îndreptă spre ieşire. O opri pentru câteva clipe întrebarea adresată a 3-a oară a comisarului:
-De când eşti în oraş?
-De 5 luni..
Nu spuse la revedere. De ce să-l revadă? Ochii lui şi-au pierdut definitiv strălucirea.. şi culoarea. Şi ea mai are puţin.. Posibil câteva săptămâni.. sau zile. Ştia că lacrimile spală viaţa din ochi când umbra e moartă.. totuşi plângea. Nu, nu isteric. Mergea pe trotuarele înguste şi pustii atingând uşor cu umărul betonul pereţilor gri. Şi lacrimile curgeau şiroaie pe obrajii fierbinţi. Cărămiziul intens din privire explodă şi se prelingea în şiroaiele sărate. Mergând tăcută îşi amintea primele zile de când venise aici. Îşi amintea de cuvintele mătuşei aparent răutăcioase “De ce te muţi acolo? Ştii bine despre legendă! nu e mit. I s-a întâmplat cu adevărat unui vechi prieten de-al meu”. Credea că zice aşa ca să o convingă.. ca să rămână acasă, cu ea. “Şi dacă pleci, promite că ne vei vizita cât de des posibil..” îi  ceruse colega de liceu. Mai bine spus, îi ordonase. Şi ea încălcă ordinul. “Aceasta este odaia ta. De pe geam se vede fântâna centrală. Ai o privelişte minunată” îi spuse vecina cu ochii deja gri pe acele timpuri. De unde ştia ea de privelişte dacă-i murise umbra. “E adevărat că tu ai umbră? cum e cu ea? a mea s-a pierdut când eram uite atât de mic. Ştiu că se va întoarce! Auzi, poţi să o întrebi dacă nu ştie unde poate fi a mea? O voi căuta oriunde nu s-ar ascunde, promit să…” îi spuse un puşti într-o după amiază când citea pe o bancă din parc. L-a întrerupt mama lui făcându-i semn să se îndepărteze de mine.. sau de umbră. Acum îl înţelegea, o va căuta oriunde nu s-ar ascunde promite să.. să.. să nu devină gri.
Ce e o umbră? Cu 5 luni în urmă era doar o pată pe asfalt care o urmărea mereu. Acum, când nu o are, înţelege.
Umbra e golul care se formează la absorbţia luminii.. pentru ochi. Ea moare când ochii nu mai sunt capabili să soarbă din raze de soare.
Cămaşa care dimineaţa era de un alb imaculat acum e în drumuri cărămizii. Îi luase doar câteva ore ca să-şi spele culoarea ochilor. Acum e gri şi ea. Mai gri decât betonul gri.
Apune soarele, ar trebui să plece că va arde în lumina lunei. În Oraşul Fără Umbră nici ziua nu are umbră. Noaptea a murit.

pentru că


-ştii să înoţi?
-sigur, pun pariu că-s mai bună decât tine.
-să vedem atunci..
şi sări
crezu că săriră ambii. De fapt, era doar el. Ea a rămas la mal cu mâinile încrucişate şi un zâmbet sarcastic.  Iar valurile-l duceau, valuri reci şi fioroase.
-Speranţă! Scapă-mă! Nu sta.
-De ce să te scap? Strigase ea râzând. Roagă-te să te salveze norocul, sau îngerii din cer.. Ah stai, nu-i mai ai. I-am distrus pe toţi. copleşită de hohote, căzu în genunchi şi râdea isteric.. Eşti muritor, nu? Mori! Mori! Mori!
Din cauza zgomotului furtunii, El o auzea rău. Nu mai avea cine să-l scoată din braţele morţii. Trăia doar cu ea, cu Speranţa. Acum, ea-l părăsi în vijelie.. el piere, ea joacă veselă la mal. Nu mai avea ochi să-l vadă.. şi decise să-l lase în mânile mării. A stat prea mult cu el. L-a vegheat nopţi lungi. L-a mângâiat când eşua. Acum e stoarsă complet, nu are de ce să mai trăiască pentru el. De aceea îl omoară acum. Să poată şi ea să dispară. Jertfeşte cu muritorul ei pentru linişte.
..a jertfit.. cu muritorul.. valurile l-au adus la picioarele ei. Marea a decis. Furtuna, împlinindu-şi misiunea, a părăsit bolta cerului. Valurile adormiră iar. Şi ea tot râde.. în şoaptă.. dar râde. Râzând se îndreptă spre apă. Nisipul umed în trezea fiori. Aştepta soarele. Ca să o topească. Muritorul ei a murit.. şi norocul, şi îngerii.. Acum e rândul ei..
pentru că Speranţa moare ultima.

***ştiu că nu-i ceea ce ai vrut.. să rămână aici, atunci. 

Demotivare


de ce n-am scris atâta timp?
pentru că îs incapabilă să accept critica subiectivă.. e normal ca fiecare să aibă părerea lui, ok.. dar e greu când părerea lui nu coincide cu a mea.. acest fapt m-a deprimat şi m-a demotivat să scriu.. poate că o spusese nu cu rău şi apreciez că a fost sincer.. totuşi, o lună fără posturi noi tot nu e bine. Sau m-am străduit eu prea tare cu o creare a “impresiei” bune despre mine încât am creat o imagine mai că falsă..

ei bine tio spun direct.. ammmmmmm daca ar privi blogu asta cineva care nu te cunoaste ar spune ca esti oleaca crazy .. mai ales sintagma ceea cu mastile . cu funkie punkie … si chestii dintrastea..sau mai stii “budusii ghenii” da eu cu critica mea nevtemu sii drept ca artistic e bun .. da asa in general ma ga indesc ca lai facut ca pur si simplu a sa aratzi ca esti mai diferita ..nu stiu straniu

“să arăt că-s mai diferită”.. da, îs. Toţi sunt diferiţi.. nu există oameni egali. Dar nu-i ăsta scopul blogului.. de fapt, încerc să transform ceea ce-mi copleşeşte la moment cugetul într-o metaforă sau o grefă metaforică ca să pot să rezolv mai uşor problema sau să mă împac cu ce s-a întâmplat. Faptul că e vizibil pentru toţi mă motivează să scriu cât de cât corect din punct de vedere gramatical (mi-a prins bine şi pentru şcoală.. pot repede să leg ideile într-o comunicare fluentă). N-am încercat niciodată să demonstrez cuiva ceva cu blogul.. puţini care ştiu de existenţa lui.. nici măcar mama mea nu ştie.

“cineva care nu te cunoaşte”.. de ce eşti sau erai atât de sigur că mă cunoşti.. oameni care mă ştiu de o viaţă nu mă pot înţelege. O lună e prea puţin pentru aşa afirmaţii. Am fost nouă şi vrusem să mă împac bine cu toţi voi.. de aceea mă purtam drăguţ şi eram tolerantă. Par deschisă şi comunicativă, de fapt sunt retrasă şi nu-mi place să vorbesc despre ceva de ce-mi pasă cu adevărat.. mi-e mai uşor să scriu aici.

Să nu crezi că te atac sau altceva.. doar că m-au atins cuvintele despre care precis ai şi uitat..

***cât aş fi dat să nu-mi pese……………………

Miros de toamnă


Mi l-a adus în casă.
Deja numai deschid fereastra aşa larg ca să dau voie vântului să intre. Nu mă mai îmbrăţişează când sunt de pe somn, în pijama, de ciudă bate gelos în geam. Îşi iese din minţi că-l schimb cu ceaşca de ceai. Pe ea o îmbrăţişez eu.. mai des decât până acum. Când ies din casă, el fericit mă cuprinde de parcă nu mă văzuse de o veşnicie.. pătrunde prin găurelele microspopice ale hainelor şi mă învălueşte toată, ca în cocon. Se agaţă strâns de bucle şi se joacă în toate părţile cu ele.. cum vrea el. Şi-mi şueră lungi minciuni siropoase la ureche.
Mă omoară. Îl las, totuşi. Îl las pentru mirosul de toamnă. Un drog sezonier. Un cocktail din umezeală, plumb şi dor. Vântul e unicul care strânge toate componentele şi-mi dă zilnic miros de toamnă proaspăt.
Ştie că-l folosesc.. totuşi, mi l-a adus în casă..

E normal


E normal să fii trist, să plângi, să suferi, să ţii dor, să vrei să dispari.
E o normalitate pentru mine, o normalitate anormală pentru restu..
dar
Există măşti. Sute şi mii de măşti care, una peste alta, izolează identitatea, creînd una falsă, prea străină şi penibilă.
E normal să dai vina pe răceală sau nesomn. Să minţi că te doare trupul atunci când, defapt, doare altceva. Doare adevărata faţă de sub mulţimea de măşti.
Uneori, însă, e normal să fii trist.

Din carneţelul negru


Am obiceiul să mai scriu într-un carneţel când am nevoie..
Am decis să încep a posta de acolo câteceva pentru că nu am timp să stau la pc atâta.. 

Tipa pentru prima oară scriu pentru blog undeva pe vreo foaie, în vreun carnet, undeva în vreo şcoală, nu acasă, nu în linişte la pc.
Undeva într-o şcoală nouă, într-o clasă nouă, pe o bancă nouă (n-am scaun, am întârziat). Undeva  în nişte versuri vechi dar noi pentru mine. Undeva pe o geantă nouă (amintesc că stau pe bancă). Undeva şi eu nouă.. nouă ca o pagină albă.
Undeva.. atunci când cândva.. cineva a aprins o careva lumină iritantă. O lumină orbitoare şi neplăcută care a înecat albul paginei mele.. lăsând vid. Un careva vid care cere umplut.
Iar acum caut mii de motive ca să nu am timp să-mi umplu vidul.. milioane. E bine în vid. Linişte şi pace.

hey, moldova


Ştii, există până şi acum oameni sălbatici, da? Ştii cine-s şi unde îi poţi găsi? Sunt copii şi tinerii din oraş. Şi eu sunt cea mai sălbatică din toţi sălbaticii. De ziua ta pentru, prima dată te-am observat. Eşti atât de frumoasă. Nu înţeleg de ce până acum mi-a fost frică să te cunosc. Eşti blândă şi călduţă. Ai câmpii lungi şi dealuri marii. Ai păduri dese şi saturi micuţe cu nişte căsuţe ca de jucărie. Ai animale pe care nu le-am văzut decât la televizor.
Ştii, când citeam poveşti cu Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana îmi imaginam acele 7 ţări pe care trebuia să le treacă prinţul tocmai aşa cum te-am văzut ieri. Parcă ai ieşit dintr-o cărţulie şi te-ai întins în faţa mea. Ca să fii mai frumoasă ţi-ai prins la gât pe un pandativ Soarele de chihlimbar. Ţi-ai pieptănat lanurile de porumb şi ţi-ai trezit nişte garoafe şi trandafiri ca să miroşi a basm.
Ştii, cum nu s-ar plânge toţi pe tine că eşti mică încă, că ţi-a fost declarată suveranitatea însă nu te cred independentă  şi susţin că nu eşti într-un pas cu alte ţări .. nu-i asculta. Ştii, eu tot sunt mică, încerc să mă bizuiesc pe propriile forţe dar mama oricum mă ajută şi n-am reuşit nici eu multe să fac până acum.. dar voi creşte şi tu vei creşte. Îmi voi atinge scopurile, ştiu.. şi tu te vei ridica fără ca să observi.
Auzi? ieri a fost cea mai frumoasă zi din toată vara asta. Şi promit să mai ies din colivia asta de oraş unde trăiesc ca să mai uit de urbanul ei violet şi să caut în tine inspiraţia. Voi avea nevoie de multă inspiraţie la noua şcoală şi poate mă vei ajuta să văd altfel lumea.. cu ochii tăi azurii.
Hey, Moldova Te Iubesc  ♥

şi punct .


Şi uite că au mai rămas 3 săptămâni până la sfârşitul verii. Nu-i puţin.. tocmai 3 săptămâni!!! Trebuie să reuşesc atâteaaa..
Toată vara am căscat gura şi nu ştiu mai ce am făcut că a trecut atât de repede încât nici nu am simţit-o normal.
La începutul verii ştiam că deodată cum primesc atestatul dau documentele mai departe la Eminescu în clasă francofonă.
Dar acum? ce fac? Mă pregătesc pentru examenele de intrare la Igor Vieru. M-am trezit la mijloc de iulie că totuşi vreau să desenez şi să crape în patru şi mama şi toţi din jur că nu fac liceul decât acolo. La primul val de examene nu am reuşit şi acum, la sfârşit de august, va fi al doilea. Şi mi-e frică pentru că va fi târziu să mă duc înapoi la Eminescu de nu trec examenul. Fosta profă de desen m-a speriat astăzi că acolo-i serios şi multe din ce fac ei eu nu ştiu şi crede ea că mai bine ar fi să mă duc la Plămădeală blah blah blah.. Ştiu că-mi va fi greu.. că voi sta zi şi noaptă desenând ca să-i ajung din urmă pe restu.. ştiu că va fi foarte aiurea de la început.. ştiu că voi mirosi a uleiuri şi mâinile-mi vor fi negre până la coate.. ştiu că foi face, practic, numai desen desen desen +voi învăţa restu obiectelor.. ştiu că voi ieşi mai rar cu prietenii şi voi spune adio nopţilor petrecute în faţa pc-lui.. ştiu.. dar VREAU şi punct .

Mulţi ani, fa nebuno :P


nu vreau să scriu luung şi plictisitor..
Auz, noi ţi-am făcut un cadou.. aşa.. să-ţi ridicăm dispoziţia :p
Sperăm că-ţi va plăcea )
enjoy:

Aripi de ceară


Când erai mic, visai că zbori. Zilnic te culcai mai devreme ca să poţi cât mai repede posibil să pătrunzi în vis. Acolo aveai aripi mari, aurii cu pene lungi şi lucioase care aminteau mult aripile de înger. În fiecare noapte zburai până la lună şi de acolo îţi priveai casa. Era atât de micuţă. Observai doar sclipici de candelă din odaia ta. Iar ai uitat s-o stingi. De nevoie, ca să nu te certe mămica, te coborai jos, pe pământ ca să te trezeşti şi s-o stingi. Coborând lin spre pământ, spărgeai barierele dintre vis şi realitate şi cădeai în cearşafuri. Te sculai ameţit şi stângeai candela după care adormeai până nu răsărea soarele. Nu mai visai când candela era stinsă. Probabil candela şi visele tale aveau o oarecare legătură.. posibil era un oarecare portal spre aripioarele aurii.
Ani întregi visai că zbori… ai fost pe tărâmuri îndepărtate şi nemaivăzute.. doar în cărţi, la şcoală. Ai zburat până la cele mai îndepărtate stele. Aduceai pe aripi polen magic de la ele. Exista un singur loc unde nu ai fost-Soarele. Simţeai că nu ai voie acolo, că eşti intrus.. că poţi zbura oriunde ai vrea numai nu spre acea minge enormă de aur. Credeai că aripile tale sunt de acolo.. de pe Soare. Te chinuiai, însă nu-ţi permiteai să încalci această lege a visului.
Când prima dată ai adormit lângă mine şi candela ai lăsat-o aprinsă, am nimerit şi eu în visul tău. Tu aveai aripioarele tale, eu nu aveam. Şi ai decis să mă iai în braţe şi să-mi arăţi lumea ta. Să privim scipicii de candelă de pe lună, să adun în buclele mele polen de stele, să-mi arăţi tărâmurile din cărţi de sus, din cer… să visez şi eu ce visezi tu de o viaţă. Trecând deasupra insulelor japoneze, am observat Soarele. Mi-ai povestit că ai de acolo aripile. Am strigat emoţionată să zburăm acolo ca să-mi iau şi eu o pereche,ca să visăm împreună mereu. Mi-ai spus despre unica lege a visului.. dar nu am vrut să aud. Era vis.. aici totul e posibil şi permis. Mi te-ai încredinţat. Ţinându-mă strâns, ai pornit spre sfera imensă de aur. Cu cât ne apropiam mai mult, cu atât ţi se făcea mai greu şi dureros să zbori. Îmi spuneai că eşti obosit, însângerat că poţi să nu mai rezişti şi mă rugai să ne întoarcem. Eu însă-ţi orbeam realitatea visului cu aspiraţii dulci. Deja nu mai puteai de durere când ai observat că se topesc! Penele aurii se desprindeau şi deveneau lichide. Ai înţeles imediat că erau, de fapt, de ceară.. dar îţi doreai întratât de mult să zburăm împreună, încât credeai că vom putea ajunge acolo şi să ne luăm ambii aripi noi şi lucioase.
Mai rămăsese încă un pic până la sfera imensă când ai văzut că încep să lunec din braţele tale pentru că erau toate în ceară lichidă. Încercai din răsputeri să mă ţii dar… m-ai scăpat în jos.. în vid.. departe de sclipicii de candelă.
Ai căzut şi tu în clipa următoare.. pentru că ţi s-au topit complet aripile şi ai căzut după mine.
Te-ai trezit în cearşafuri reci şi m-ai văzut cum te privesc înfricoşată. Candela era spartă…
De atunci n-ai mai zburat în vise. De atunci n-am mai adormit lângă tine.
Mă simt vinovată că prin somn, când cădeam şi încercam să te apuc de braţ, ţi-am spart candela de pe noptieră.

***Pare rău. :[

cele mai pozitive file de skype..


nu ştiu.. cele mai pozitive file de skype le păstrez în ferestruica asta..
p.s.–duşticulcăciuvak..

happy :]


Aş vrea să scriu acum ceva ce l-ar răni. Dar ţin prea mult la acest om şi nu pot.. am un draft.. dar mi-e frică să postez.

va fi mai bine dacă tac.

mai bine pentru el.

înebunesc ascultând o piesă încontinuu..

bred

îmi lipseşte ceva

şi…

mă simt iar aiurea…

şi mă bucur :)

straniu?

nu )

mi-e bine pentru că..

sunt tristă

şi pot visa la ceva mai bun.

şi să visezi la ceva e mai frumos decât să ai..

acum..


Trezit din cauza setei.
linişte moartală.. a întrerupt-o cu un scârţâit de uşă.. straniu, ziua nici nu-l observă.. noaptea însă-i pare catastrofal de zgomotos.
prin beznă se îndreaptă spre bucătărie.. deobicei, la ora 5 e deja luminos.. azi e întunecat..
din a 3-a încercare a aprins lumina.. aceeaşi bucătărie.. nimic nou.. acelaşi frigider care aparent e plin şi, totuşi, nu găseşte niciodată ce vrea acolo.. îl închide dezamăgită şi-şi toarnă apă.. cea mai minunată cană cu apă pe care a băut-o vreodată.. a trezit-o de tot.. acum precis nu mai adoarme..
îndreptându-să înapoi spre odaie, îşi observă reflecţia în oglindă. Ochii deja s-au deprins cu întunericul. Aceeaşi ochi. Ochi stranii care nu are idee de unde dar.. reflectă lumină..  Îi vede bine şi-şi vede oglindirea în pupilele dilatate. vede.. nu ştiu.. alt om, nu ea. Nu-i fata cinică şi apatică. Vede un copil neajutorat, speriat de beznă care caută altă pereche de ochi din oglindă. O pereche de ochi care să o apere. Ochii care reflectă însă nu-i pot ajuta cu nimic.. unicul lor îndemn pe care l-au descifrat a fost să plece înapoi în pat. Se încredinţă acelei reflecţii şi intră încet în odaie.
Culcându-se, simţi că patul e prea rece.. şi plapuma prea ferbinte.. aerul era înăduşitor şi decise să deschidă fereastra. După geam niciun semn de viaţă.. de parcă totul a îngheţat. nimic.
nu putu să adoarmă.. a conectat pc-ul şi vru să termine de citit un post care-l lăsase seara.
nu-i plăcu şi acum scrie ea altul..

visez


E e atât de simplu.
Să te scoli zilnic cu zâmbet pentru că te trezeşt el. Şi chiar dacă te irită ringtone-ul tău prostesc eşti fericită.
Să-i spui cu glas somnoros “bine, mă scol” şi să te lungeşti înapoi în cearşafuri.
Să te întinzi tare tare să vezi cât ai crescut peste noapte.
Să faci un duş răcoritor şi să-ţi imaginezi că stai sub ploaie.
Să-ţi bei cafeaua şi să-i scrii să vă vedeţi mai încolo.
Să închizi laptopul şi să citeşti câteva file dintr-un roman care-ţi place atât de mult încât vrei să prelungeşti această plăcere citind zilnic doar câte un capitol.
Să-ţi pieptăni buclele grele şi brune care reflectă o lumină roşcat-aurie.
Să-ţi dai buzele cu lip gloss şi să pui pe tine o rochiţă vaporoasă.
Să ieşi din bloc strângând priviri din toate părţile.
Să te îndrepţi spre staţie cu mers ca din reclame şi să prinzi autobuzul care a mai stat câteva clipe doar pentru ca să urci tu.
Să asculţi în căşti Jason Mraz sau Damien Rice şi să-i zâmbeşti copilului de vizazi care se ascunde de razele fierbinţi  după umărul mamei sale.
Să-ţi nimerească biletul norocos ţie.
Să cobori şi să-ţi întâlneşti o colegă la staţie.
Să vorbiţi despre bilete la tatru şi despre terasa unde veţi merge după spectacol.
Să uiţi despre ce vorbeai în momentul în care l-ai văzut.
Să-l strângi de parcă nu v-aţi văzut de un secol şi să porniţi în 2 undeva. Nu contează unde.
Să vorbiţi mult şi să râzi în hohote.. Să uiţi că te deranjează  râsului tău pentru că-ţi pare isteric şi prostesc.
Să asculţi planuri trăsnite pentru viitor şi să-i zâmbeşti.
Să vezi o veveriţă.. şi.. încă una.. Să urmăreşti cum se joacă în două şi cum sar din copac în copac.
Urmărindu-le să dai cu ochii de soarele fierbinte care să te orbească pentru câteva clipe şi să te trezească .. View full article »

Summer 2011. part2


Dragă bloguşor, ştii, când începi să te preţuieşti mai mult decât pe oricine.. oricine începe să te preţuiască mai mult..
Scopurile pe care mi le-am pus pentru vara aceasta nici în ruptul capului nu coincid cu ce fac acum.
Să nu faci planuri pentru o perioadă mai lungă niciodată.. n-ai de unde şti ce/pe cine vei întâlni în aceast timp.. sau.. ce/pe cine vei pierde.
Trăieşte fiecare moment din plin. Vara-i mult mai scurtă decât pare şi nu merită să-ţi pierzi timpul pe fleacuri sau lucruri care nu au nici un sens.
Fă ce simţi.. nu ce trebuie să faci şi norocul îţi va surâde şi va modifica circumstanţele în favoarea ta.

ţi-aş mai povesti multe.. dar.. simt că mi-e somn ;)

Summer 2011


ce fac vara asta? o voi petrece cu familia mea, acasă.

las  o poză cu familia acasă..

%d bloggers like this: